Teme de politica internatională: conflicte, tensiuni, dezbateri. Editie cu autograful autorului

Descriere

O carte despre tensiunile, conflictele si marile dezbateri internationale din 2013. Care este drumul Romaniei in Europa? Cine ne sunt prietenii, cine ne sunt dusmanii, care ne sunt optiunile? Ar trebui sa ramana Europa si America aliate in urmatorii ani? Este real declinul Americii? Cine va lua locul hegemoniei americane? China, o lume multipolara, G-Zero World? Este democratia liberala singura solutie pentru toate natiunile? Va fi Basarabia a 9-a regiune a Romaniei?

Crizele internationale si confruntarile geopolitice ale anului 2013 intr-un volum scris la cald, din perspectiva intereselor si rolului Romaniei. Dar mai ales un excelent indrumar pentru marile confruntari de idei ale prezentului. O carte ce se va dovedi foarte utila cercetatorului in relatii internationale, dar si cititorului educat ce isi doreste sa aiba o privire clara asupra crizelor, istoriei recente, evolutiei lumii si a situatiei Romaniei in acest moment. Profesorul Naumescu se dovedeste un excelent cercetator al prezentului, reprezentatul unei generatii de tineri cercetatori, ganditori si functionari romani care au au ales fara echivoc orientarea vestica si pro-atlantica ca model. Cartea aduna articolele scrise de Valentin Naumescu in cea mai importanta publicatie intelectuala romaneasca de azi, Contributors.ro.

Fragment din carte:

Cea pe care o traim nu este, cu siguranta, prima criza sistemica a lumii moderne. Probabil, nici ultima. Nu este nici cea mai grava sau cea mai tragica. Dar este diferita de toate celelalte prin faptul ca nu se intrevad solutii rationale imediate, in cadrele si cu mijloacele existente, iar anxietatea si frustrarile oamenilor sunt tot mai adanci. Modernitatea insasi a fost inteleasa, inca din etapa nascenta, acum doua secole (vezi Robert Pippin1 despre Hegel) ca incorporand in esenta ei tensiuni permanente si crize succesive. Pana la un punct, am putea chiar deslusi cum situatiile de cumpana, crizele si conflictele istorice prin care au trecut societatile moderne si postmoderne au generat finalmente innoiri si deschideri, fie ele politice, economice, institutionale, culturale sau tehnologice. Daca spunem „progres”, trezim probabil sensibilitati de o anumita natura sau intram in dezbateri ideologice sterile. Cred, totusi, ca putem gandi chiar si in sensul acestui concept atat de controversat. Costurile dramatice ale crizelor sunt insa o alta tema de discutie, pentru o alta ocazie.

In orice caz, multiplele crize ale lumii moderne par sa fi determinat de cele mai multe ori pana acum (re)ajustari majore in directia compensarii sau anularii dezechilibrelor initiale, chiar cu pretul generarii altor dezechilibre si al insamantarii germenilor viitoarei crize. In trecut, solutiile erau insa clare pentru toata lumea de buna credinta: infrangerea agresorilor, drepturi si libertati acordate natiunilor si cetatenilor, democratie, cooperare internationala, integrare. Asa au stat lucrurile cu cele doua razboaie mondiale ale secolului trecut si cu Razboiul Rece, care au scris si rescris istoria Europei si apoi a lumii intregi. Acum insa nimeni nu stie cu precizie ce trebuie facut.

Victoria aliatilor a generat in 1945 premisele instalarii ordinii atlantice, a democratiei liberale ca regim al bunastarii acceptat si promovat de natiunile cele mai dezvoltate, la inceput in perimetrul Aliantei Nord-Atlantice, iar ulterior, dupa prabusirea Uniunii Sovietice si incheierea Razboiului Rece, si in statele central si est-europene. In 1989 Francis Fukuyama2 credea ca istoria s-a sfarsit odata cu victoria definitiva a liberalismului si democratiei asupra regimurilor dictatoriale si nimic semnificativ nu mai poate aparea ca forma de progres (avans) al umanitatii in afara aranjamentelor institutionale si a solutiilor consacrate propuse de lumea occidentala.

Nu putem trece cu vederea ca dupa fabulosul triumf al Occidentului si al valorilor democratiei liberale asupra comunismului din 1989, sfarsitul istoriei a parut mai degraba o stagnare a lumii, o capacitate mereu in scadere a democratiilor occidentale de a mobiliza sperante si energii, de a inova si de a produce solutii la problemele „neideologice” ale lumii contemporane, de a propune un proiect nou. Ultimele doua decenii au consemnat o acumulare a dezechilibrelor de tot felul, de la cele usor cuantificabile precum deficitele balantelor financiar-bugetare pana la cele mai profunde precum dezechilibrele sociale (reducerea clasei de mijloc si cresterea saraciei3), demografice (imbatranirea populatiei4), ale mediului (poluare, extinctia unor specii, perforarea stratului de ozon etc.) cultural-identitare (denuntarea recenta a multiculturalismului in Germania, Marea Britanie, Franta5) si nu in ultimul rand politico-democratice (alegatorii nu se mai simt reprezentati de alesi). Pe de alta parte, resursele par tot mai putine si mai scumpe in lumea de azi (energie, apa, hrana, cunoastere etc.) iar competitia natiunilor, grupurilor si indivizilor pentru accesul la resurse se profileaza a fi marea provocare a lumii de maine.

A obosit oare democratia in efortul de a cauta si produce continuu prosperitate, respectiv solutii eficiente si prompte la problemele tot mai complicate ale lumii contemporane? Isi pierd intr-adevar oamenii increderea in valorile, regulile, mecanismele si institutiile democratiei? Au crescut prea mult si prea repede pretentiile noastre? Sunt cumva exagerate „asteptarile” generatiilor nascute in si dupa „deceniile de aur” ale capitalismului din epoca Welfare State? Este posibil sa asistam candva la esecul politicii, caderea democratiei si un nou razboi?

Acestea sunt intrebarile majore ale zilei, cele care preocupa deopotriva mediile politice, economice si academice cele mai sofisticate. In Raportul 2011 al Economist Intelligence Unit (Democracy under stress – Democracy index 20116), concluziile sunt urmatoarele: increderea populara in institutiile politice a continuat sa scada in multe state; tensiunile sociale in crestere pot ameninta democratia in unele tari; democratia in Statele Unite este afectata de polarizarea foarte accentuata a veniturilor; populismul si sentimentele anti-imigratie (putem traduce fara teama de a gresi xenofobia) sunt in crestere in Europa; in fine, democratizarile promise sau sugerate la un moment dat de „primavara araba” in Orientul Mijlociu si Africa de Nord au ramas in faza de proiect iar incertitudinea s-a instalat in aceasta parte a lumii greu incercata.

Pentru a da cateva exemple surprinzatoare, Franta este pe locul 29 (categoria „democratie afectata”, din care mai fac parte inca 13 state membre ale Uniunii Europene, inclusiv Romania, dintr-un total de 53 de democratii de rangul II), Parisul avand chiar un indice democratic sub Costa Rica, Mauritius sau Capul Verde. In Europa de est, 12 tari au inregistrat un declin al democratiei: doar Republica Ceha apare ca „democratie deplina” (categoria I) in regiune, ocupand pozitia a 16-a in clasamentul mondial, inaintea Marii Britanii si a Statelor Unite de pe locurile 18-19. Majoritatea tarilor din Europa de est sunt in categoria „democratii afectate”, Ucraina a retrogradat in categoria inferioara, a III-a sau „regimuri hibride”, clasandu-se pe locul 79 iar Rusia si Belarus sunt in categoria a IV-a, „regimuri autoritare”. Romania este pe locul 59 in 2011 dupa 56 in 2010, in condittile in care Botswana este pe locul 33 iar Sri Lanka a urcat pe pozitia 57. Este de mentionat ca indicele democratic este o sinteza a cinci indicatori evaluati distinct: calitatea procesului electoral, functionarea guvernamantului (institutiile publice), participarea politica, cultura politica si libertatile civile. In cazul Romaniei, de exemplu, indicele democratic general este de 6,54 iar scorurile cele mai slabe se inregistreaza la participarea politica a cetatenilor (4,44) si cultura politica (4,38).

Retinem din acest raport si faptul ca 51,6% din populatia lumii nu traieste in cadrul unui regim democratic, ci in regimuri hibride (37 de state) sau autoritare (52 de tari).

„Eroziunea democratiei” este asadar o tendinta explicita a anului 2011, demonstrata de Raportul E.I.U., in continuarea „regresului din perioada 2008-2010” si a „stagnarii din perioada 2006-2008”. Ce ne spun aceste concluzii? Pe de o parte, ca democratia incepuse sa „oboseasca” in a starni entuziasmul natiunilor lumii chiar cu cativa ani inainte de 2008, momentul declansarii oficiale, sa spunem, a crizei in Statele Unite. La vremea respectiva, datele la nivel macro aratau ca economia globala era inca in crestere, dar este foarte posibil ca frustrarile profunde ale populatiei din cele 167 de tari si teritorii cuprinse in analiza sa fie un indicator mai prompt, mai fin si mai subtil decat simpla variatie a PIB sau a indicilor pietelor financiare internationale. In al doilea rand, raportul Democracy under stress -Index 2011 arata ca democratia poate sa dea si „inapoi”, nu numai „inainte”, cum multi credeam in anii ’90 cand toata lumea vorbea despre Toffler7 si al treilea val al democratizarii. Refluxul ar fi, iata, posibil chiar si acolo unde radacinile de cultura politica democratica sunt mult mai adanci decat in Europa postcomunista. Din cele 48 de state de pe glob in care democratia a cunoscut un declin „tehnic”, mai mult sau mai putin relevant, in ultimii doi ani (2010-2011), sase nu sunt democratii recente (Statele Unite, Franta, Italia, Spania, Portugalia si Grecia), nici tari sarace sau postcomuniste, dar legatura cu recesiunea economica pe care o traverseaza in ultimii ani este evidenta.